Democratie

Nu stiu cum sa incep si nu stiu ce sa scriu…sunt prea mult ganduri care tropaie galagioase prin mintea mea. Ganduri care nu se mai opresc de ieri…sunt plina de ura si de dezgust si nu-mi place asta.

Ieri am plans, am lovit cu pumnii in masa…pentru oamenii care au murit in decembrie ‘89…au murit pentru ca noi sa avem dreptul de a ne decide viitorul, de a ne alege conducatorii…si ieri am vazut cum totul a fost in zadar. Oamenii m-au intrebat daca plang pentru Basescu. Nu nu pentru el, ci pentru mine, pentru noi, pentru voi, pentru cei care au crezut in acea revolutie. Da…am facut parte din categoria care a crezut ca in ‘89 a fost chiar o revolutie…

Ieri nu am fost in piata si imi va fi vesnic rusine pentru asta. Si nu voi intelege de ce m-au oprit sa ma duc…parintii mei, sotul meu. A trebuit sa renunt la un crez…acela ca oamenii pot schimba ceva in tara asta, aceea ca vocea noastra poate fi auzita…am renuntat pentru ca voua v-a fost frica…Inteleg, ati fost ingrijorati pentru mine, dar altceva nu voi intelege niciodata. De ce ati crezut ca voi face ceva nesabuit? Curajul nu inseamna nesabuinta…daca fiecare om s-ar fi temut si ar fi ramas in fata televizorului niciodata nu s-ar fi schimbat nimic in Romania. Daca ma iubiti, credeam ca ma iubiti pentru ceea ce sunt, deci si pentru principiile mele…pentru curajul meu. Pentru ca eu nu m-am temut niciodata sa spun ceea ce cred…am fost mereu mandra de crezurile mele…de mine.

Acum nu mai sunt…sunt doar trista…acum nu mai pot sa bat cu pumnul in masa ca eu cred in democratie pentru ca ieri nu am fost sa o apar. Am stat pana la ora 21 la birou pentru a nu ma duce acasa…pentru a nu ma uita la televizor. Acum nu citesc stirile si nu o sa le mai citesc multa vreme…pentru ca mi se pare ca nu mai am dreptul…sunt doar inca un individ care sta acasa comod la TV si injura “ia uite-i ma si pe aia nenorocitii…doar fura…altceva nu stiu sa faca!” nu sunt unul care se ridica si striga “nu mai fura! Te vad si nu mai am de gand sa te las!”