Mi-e frica de paianjeni. Foarte frica as putea spune. Cred ca am o obsesie…imi imaginez piciorusele lor paroase tarandu-se pe fruntea mea…coborand pe obraz. E un dezastru daca vad un paianjen deasupra usii( la tara). Urlu ca din gura de sarpe sa vina cineva sa omoare dihania ca sa pot trece pe sub tocul usii.
Daca tata glumeste si zice ca a vazut un paianjen sub pat nu mai pot dormi…mai bine nu mai zic nimic ca deja par un caz de competenta medicala…
Dar nu mi-e frica de frica mea de paianjeni. Daca as vrea as putea sa lupt cu ea …sa o inving.
Mi-e frica de frica mea de viata…de viitor. Traiesc fiecare clipa cu intensitate…dar nu mi se pare sufficient. Exista piloni pe care viata mea se sprijina si sunt dependenta de ei. De cand unul din ei s-a naruit…schioapat. Teama de paianjeni a crescut…momentele cand ma simt singura au aparut…pana atunci nu existau…
Imi iubesc familia pana la obsesie…ei sunt temelia pe care mi-am cladit viata. Atunci cand eram mica mica si ma uitam la TVR la Arabela imi doream un inel fermecat din care sa rotesc si familia mea sa fie nemuritoare…sa-i am mereu alaturi…sa radem impreuna…sa visam impreuna…sa cladim impreuna…A fost o perioada in care eram convinsa ca am reusit acest lucru si fara inel.Acum nu mai cred. Acum am invatat sa plang si sa-mi fie teama.
Desi in aparenta sunt tot omul de ieri …vesnic pusa pe glume…vesnic cu zambetul pe fata…eu stiu ca nu mai sunt…sunt un simplu om care se teme…se teme de…maine….
